Era o zi ca oricare alta. Avea parul rosu si scurt, arata ciudat insa nui pasa. Avea pescarusii peste tot cu ea si simtea constant mirosul marii in nas pentru ca era locul ei preferat, locul unde se simtea libera si unde grijile erau din hartie, ardeau la apus. Velvet simtea cum toamna se apropia caci isi simtea degetele reci si simtea din nou nevoia unui suflet cald care sa o treaca peste iarna. In fiecare toamna gasea vreun tip, vreun nimeni care sa o incalzeasca cateva luni bune iar uneori el primea si un nume in mintea ei plina de prea multe ca sa ii pese cu se numeste. Conta ca e cald si ca e acolo cand are ea nevoie de teleportare in lumea lui, in lumea pe care el tot timpul reusea sa o creeze pentru ea; avea un dar anume de a ameti barbatii si de a-i face sa creada ca ea e aleasa ca ea e cel mai bun lucru care li s-a intamplat insa nu stiau ca sunt doar un caiet gol, un caiet care la inceputul verii va fi prea plin pentru a mai putea face ceva cu el iar atunci ea il arunca in stiva ei de caiete. Unele erau colorate cu multe desene, cu gauri si arsuri, cu planuri si programari chiar orare, altele pareau vechi si uscate pe cand altele aveau un aer victorian, ca un porumbel sculptat care stie sa zboare mai gratios decat unul viu. Cand nu gasea vreun tip, se intampla destul de rar, insa din ce in ce mai des, isi lua stiva de caiete si le dadea foc, unul cate unul, incet isi incalzea pescarusii si isi refacea machiajul la lumina lor colorata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu